Despre fani

Recent mi-am facut un fan. Cineva care este fanul meu din prezent pentru Ratacitoarea de acum 5 ani. E ciudatel un pic, stiu. Ma intreb cum am reusit sa vorbesc despre prezentul unui trecut cu atata nonsalanta si aproape entuziasm...

Datorita acestui fan, caruia ii si multumesc, pe cale oficiala (wink, wink) am ajuns sa trec fugitiv prin acele bucatele de prezent pe care le aveam acum mai bine de 5 ani. A fost o supriza placuta sa imi dau seama ca si acel prezent se contura in jurul dragostei. Dragoste de orice fel: pentru viata, familie, prieteni, parteneri, muzica si chiar obstacole sau frici.
Desigur, nu o sa exagerez acum sa spun ca sentimentele si trairile de atunci erau 100% conforme cu realitatea, ca am fost si eu copil care experimenta, nu o sa imi cer scuze. Ma gandesc doar la tot ce traiam in acel prezent trecut si am reusit sa conturez doua idei in care cred de ceva timp:
1. Teatralul si dramaticul din viata are o perioada scurta de viata, pana se consuma si devine redundant. (Da, m-am facut si eu mai desteapta). Sentimentele negative nu iti mai par la fel de intense sau dureroase in retrospectiva.
2. Tot ce a fost frumos in viata mea in prezentul de acum 5 ani a ramas in continuare frumos, ba chiar a crescut si a inflorit. Pentru ca m-am asigurat, aproape instinctual, sa imi hranesc sufletul cu sentimente pozitive, cu interactiuni sanatoase, cu iubire si compasiune fata de mine si alti oameni.

Poate ca prezentul meu de acum este mult mai autentic decat cel de acum 5 ani. Poate ca peste 5 ani, prezentul din viitor va fi mai autentic decat prezentul meu de acum. Ceea ce a fost, este si va ramane constanta in viata mea e dragostea, pentru mine, pentru viata, pentru altii. Deschide inima sa o primesti si tu!

It's the rain...

It's the rain folks.
Not my stupid fucked up life!

Schelete

Am prostul obicei să dau peste oameni cu mulți gândaci în cap. Creați de o iubire trecută de mult, un eșec, o rană adâncă în suflet.

Am prostul obicei să fiu eu cea care dă de ei atunci când încă sufletul nu e vindecat de răni. Cel mai rău e faptul că ajung să-mi dau seama mult mai târziu că acei oameni nu sunt 100% liberi, ei mau au acele dezamăgiri și idei bine impregnate în suflet.

Am prostul obicei să tot aștept, poate va cădea mărul din pom ca ei să-și dea seama că nu e corect să rănești pe cineva tocmai din cauza altor oameni, care, cândva demult, au rănit fiindcă le era frică.

Nu mi se pare corect să renunți la ceea ce vrei din cauza că se începe ceva frumos și tu nu ești gata. Nu mai da speranțe atunci. Și cel mai important, nu mi se pare corect să nu vrei să te deschizi oamenilor, pentru că cel de lângă tine e acolo și la bine și la rău, să te asculte și să îți îngrijească rănile, așa cum prințesa are grijă de cavalerul rănit și ei în final trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Asta e, îți asumi un risc de fiecare dată, și înțelegi că accepți oamenii cu toate scheletele din dulap, și aștepți, poate vor ieși la un moment dat de acolo și vor merge în muzeu. Nu ești tu cel care le aruncă, și dacă cineva nu e gata să o facă și se îndepărtează atunci nu i-a păsat suficient de tine.

Asta e, riscul meseriei de femeie.

Există

Există amintiri și momente pe care nu le uiți niciodată.
Există oameni care doar trec prin viața ta, dar rămân în suflet și în inimă toată viața.
Există oameni care nu înțeleg că sunt unele iubiri puternice și pure.

Mai sunt și fraieri care nu văd adevărata valoare a dragostei.
Mai sunt și momente în care te dezamăgești și îți dai seama că te-ai îndrăgostit într-o imagine, pe când persoana dată nu te merită.
Mai sunt momente în care dragostea rănește.

Pentru că acele persoane ce iubesc cu adevărat se dăruiesc trup și suflet.
Pentru că atunci când iubești îți pasă, te deschizi și rămâi dezgolit în final - pradă rechinilor ce îți simt suferința și vin să te termine pentru ca apoi să nu mai poți să mergi mai departe.
Pentru că suferința e compensată de mii de ori cu mai multă fericire și momente cu o încărcătură emoțională mai puternică.

Acele momente ce rămân în suflet sunt ceea ce ne face pe fiecare din noi om.

Nu e corect să urăști pentru că ai fost rănit.
Nu e corect să nu te îndrăgostești de frică să nu suferi.
Nu e corect să ceri sau să ți se ceară să uiți toate momentele frumoase trăite cu altcineva.

S-ar putea în schimb crea amintiri noi, cu oameni noi, la fel de încărcate cu viață și fericire.
S-ar putea...

3 lecții pe care mi le-a dat viața

Nu aș putea spune că am avut o viață grea până acum. Una simplă aș spune eu, chiar dacă au fost și momente peste care credeam că nu o să trec sau că nu voi rezista presiunii. Și am trecut, sunt bine, nu am crezut destul în puterile mele. La fel cum mulți alții nu cred că sunt capabili să treacă peste o limită până nu încearcă. 

Uite că asta e una dintre cele 3 lecții mari care mi le-a dat viața:

1. Nu știi niciodată care sunt limitele tale dacă nu treci peste ele.

Cum spuneam, au fost momente destul de grele, dar peste care am trecut. Și cred că asta a fost în mare parte datorită faptului că am crezut în principiile și valorile mele. Și, cel mai important, nu am renunțat la ele. Am renunțat la ceea ce venea împotriva lor sau mă făceau să mă simt falsă. Evident, există și o chestie numită compromisuri, care sunt necesare atunci când vrei ceva, dar dacă lucrurile ajung în extreme și te fac să nu te poți uita la ele mai bine renunț. Și am făcut-o.

2. Compromisurile sunt bune atunci când nu se freacă de valorile și principiile proprii.

A treia chestie care o știu foarte bine, dar încă greșesc uneori la pusul în practică e încrederea în oameni. Am avut mereu tendința să mă deschid oamenilor care nu neapărat vroiau să asculte. Și am investit mult în acele relații, pentru ca în final să îmi dau seama că nu a avut rost. Îmi dau seama foarte bine că e greșeala mea să las acei oameni lângă mine. Și acum îmi amintesc ce-mi spunea sora mea foarte des: ”prietenește cu oamenii care te fac să fii mai bun și te învață ceva de bine, și nu cei care te trag în jos” și îmi amintesc de fiecare dată când dau greș în alegerile mele. Faza e să poți să te deschizi doar atunci când s-a câștigat încrederea, pentru că o relație în care s-a investit prea mult la început se stinge repede și va cere întotdeauna eforturi la fel de mari. Ceea ce pot acum face este să îmi revărs tot ceea ce am mai frumos spre oamenii care înfrumusețează fiecare moment și nu te fac să te rușinezi pentru cine ești. Și nu uită să fie alături când ai nevoie, chiar și atunci când nu le-ai cerut asta. 

3. Alege în anturajul tău doar oameni care adus un plus de valoare personalității tale.

Au fost mult mai multe lecții pe care mi le-a dat viața, și pe care va continua să mi le dea. Pentru că omul cât trăiește învață și eu am tendința asta bolnavă să investesc și să cred prea mult în oameni.

Univers

Atunci când universul îți oferă ceea ce ai căutat și ți-l ia imediat.

În așa momente nici nu știi dacă să te bucuri pentru că ai găsit în final persoana care trezește pasiune sau să plângi pentru că acea pasiune e alimentată doar periodic. Te mai gândești acum la cum este raportată iubirea în viața ta și analizezi, poate că prea mult, tot ceea ce face. Înțelegi că încerci să invadezi prea mult viața lui, dar nu te poți controla. E deja prea târziu pentru a controla sentimentele, care duc la reacții adverse.

În așa momente îți dai seama că viitorul vostru depinde și de el. Și îți creezi anumite așteptări. Chiar dacă știi că nu e corect față de el să îl legi de anumite imagini perfecte cu un prinț pe cal alb. Lupți cu tine și cu principiile tale pentru a explica ceea ce tu dorești. El e prea diferit și comunicarea devine una în care fiecare e pe unda lui.

Știi foarte bine ce trebuie să faci. Să îi dai spațiul lui, să nu sufoci, să nu invadezi, să nu ai așteptări, să îl lași să fie el bărbatul în relație. Cam greu...

Vrei să te schimbi, chiar dacă nimeni nu ți-a cerut asta. Pentru că asta îți ceri tu de la tine. Pentru că știi că vei avea de pierdut. Compromis. Pentru că îl iubești. Și pentru că pe el l-ai așteptat o viață întreagă.

Ar trebui...

Sufletul e plin de sentimente neclare.
Răni lăsate de oameni și de evenimente.
Fericire adusă de câteva persoane de suflet.
Și dezamăgire.

Îți dai seama că ceea ce faci nu e bine pentru sufletul tău. Înțelegi că îl alimentezi cu speranțe false, dar continui să o faci și asta ajunge să se răsfrângă asupra ta de zeci de ori mai puternic.

Doresc din tot sufletul să plec. Sper și sunt convinsă că schimbările aduc o briză de fericire în viață, dar asta e pentru o perioadă scurtă de timp. În final ajung să revin la acele gânduri neclare și pline de durere.
Îmi dau seama că trebuie să fac ceva mai mare. O schimbare mai mare.
Sau poate să mă las dusă de val...
Nu pot.

Nu sunt obișnuită să las sufletul să meargă după inerție. Nu sunt genul de om care lasă lucrurile să se întâmple de la sine. Pentru unele luptă, altele le încurcă mai tare.

Durere. Provocată de faptul că am visat. Provocată de faptul că în ultima lună s-au întâmplat în viață mai multe lucruri. M-am îndrăgostit. Am făcut greșeli. Am ales nu chiar cea mai simplă opțiune pentru a iubi, sau el m-a ales pe mine. Nu mai înțeleg.
Și din adâncuri îmi dădeam seama că o să ajung să sufăr, nu din cauza lui ci, din cauza circumstanțelor care nu le pot schimba oricât de mult aș vrea.

Vreau să strig din adâncul sufletului dragostea asta, dar nu pot. Pentru că îmi dau seama că voi fi judecată aspru. Pentru că oamenii sunt plini de stereotipuri.

Urăsc așa zile când filozofez prea mult.
Ar trebui să învăț să analizez mai puțin lucrurile.
Ar trebui...